Înecatul cel mai frumos de pe lume

"...I-au dat jos mâlul cu mănunchiuri de bucsău, i-au desprins din păr ciulinii din adâncuri şi i-au răzuit platoşa cu cuţitele de curăţat peşte. Pe măsură ce înaintau, şi-au dat seama că ierburile de pe el proveneau din oceane îndepărate şi din ape adânci şi că îmbrăcămintea-i era zdrenţuit, de parcă ar fi plutit prin labirinturi de corali. Au mai luat aminte că-şi îndura moartea cu trufie, căci n-avea chipul singuratic al altor înecaţi în mare şi nici înfăţişarea sordidă şi mizeră a înecaţilor din râuri. Dar numai după ce l-au spălat au înţeles ce fel de bărbat era şi atunci li s-a tăiat răsuflarea. Nu era doar cel mai înalt, cel mai voinic, cel mai viguros şi mai bine înzestrat din câţi le fusese dat să vadă vreodată, ci acum, când stăteau şi se uitau la el, nici nu le venea să-şi creadă ochilor...
Fermecate de disproporţia şi de frumuseţea lui, femeile au hotărât atunci să-i facă nişte pantaloni dintr-o bucată de pânză de corabie şi o cămaşă din văl de mireasă, ca să-şi poată purta mai departe moartea cu demnitate. Pe când coseau aşezate roată, contemplând cadavrul între două împunsături, li se părea că vântul nu fusese niciodată mai înverşunat şi nici Marea Caraibilor mai zbuciumată ca în noaptea aceea şi bănuiau că aceste schimbări aveau cumva legătură cu mortul. Se gândeau că dacă bărbatul acela minunat ar fi trăit în sat, casa lui ar fi trebuit să aibă uşile cele mai mari, tavanul cel mai înalt şi podeaua cea mai trainică, iar rama patului său ar fi fost făcută din grinzile cele mai zdravene prinse cu grinturi de fier, şi femeia lui ar fi fost cea mai fericită dintre toate. Se gândeau că ar fi avut atâta putere, încât ar fi scos peştii din mare doar strigându-i pe nume, că ar fi muncit cu atâta îndârjire, încât ar fi făcut să ţâşnească izvoare din piatra cea mai seacă şi ar fi putut semăna flori pe ţărmurile stâncoase. L-au asemuit în taină cu bărbaţii lor, gândindu-se că aceltia n-ar fi fost în stare să facă în toată viaţa lor ceea ce era el în stare să facă într-o singură noapte, şi până la urmă au ajuns să-i dispreţuiască în adâncul sufletului ca pe făpturile cele mai nevolnice şi mizerabile de pe pământ. Rătăceau pierdute prin aceste labirinturi închipuite, când ce mai bătrână dintre ele, care fiind cea mai vârstnică, privise înecatul mai curând cu milă decât cu patimă, suspină:
- După chip pare să îl cheme Esteban."
G. Garcia Marquez